“Inainte de a porni intr-o calatorie de razbunare, sapa doua morminte.” Asa spune zicala atribuita in mod popular lui Confucius – un adevar proverbial pe care The Last of Us Part 2 il exploreaza, in mod neclintit si uneori infricosator, timp de 30 de ore. Este dificil sa explicam cum face exact acest lucru fara a priva jucatorii de a experimenta singuri, dar vom spune acest lucru: niciun joc video nu a mers atat de departe pentru a umaniza inamicii sau pentru a interoga violenta pe care o cere.

 

Jocul ne pune in rolul lui Ellie, o tanara de 19 ani, nascuta la cativa ani dupa ce o boala fungica a devastat civilizatia umana, transformand pe cei suferinzi in zombie deformati si orasele lumii in relicve depasite. De la evenimentele din The Last of Us (2013), ea traieste intr-o comunitate stabila de supravietuitori, facandu-si prieteni, invatand sa cante la chitara, sarutand fetele la petreceri. Dar un eveniment traumatizant o determina sa paraseasca siguranta relativa a oraselului Jackson intr-o misiune de razbunare care o duce in ramasitele din Seattle.

 

Orasul a fost ravasit mai intai de militari, apoi de cei infectati si, in sfarsit, de natura. Vegetatia creste prin masinile inradacinate pe autostrada, iar zgarie-nori prezideaza strazi golite. Vitrinele abandonate si cladirile de apartamente ar putea ascunde notitele fostilor rezidenti, resturi cu care sa poata repara armele sau sa improvizezea explozibili si truse de sanatate – sau infectati gata sa o sfasie. Nu dureaza mult pana Ellie intra in contact cu locuitorii umani ramasi ai orasului: ramasitele unei militii bine dotate si adeptii nelinistitori ai unui cult brutal, care se fluiera infiorator unul pe celalalt in timp ce o vaneaza pe Ellie.

 

 

 

Exista impuscaturi si cocktail-uri molotov si chiar un flamethrower la un moment dat, dar exista si o parte in care trebuie sa fugi, sa te furisezi si sa te tarasti prin iarba lunga, sperand cu disperare sa nu fii gasit. Acesta nu este un joc care te face sa te simti puternic. Ellie poate avea grija de ea insasi, dar am petrecut o mare parte din acest joc simtindu-ma intr-un pericol continuu. De obicei, este dificil, dar posibil sa te strecori nedetectat sau sa fugi de lupte, dar e nevoie de putin noroc sa gasesti cele mai bune cai de a trece de soldati sau sa parcurgi o statie de metrou plina de zombi la prima incercare.

 

Mai des, am fost fortat sa lupt cu disperare, incercand sa nu fiu coplesesit, irosind gloante in panica. Foarte ocazional, acest lucru s-a simtit usor farsic; odata am ramas blocat ascuns deasupra unui container de transport, dupa ce mi-am epuizat toata munitia pentru fiecare arma, asteptand sa se deschida o usa pe care trebuia sa o ies pentru a incheia scena. Dar mai des se simte intens si dramatic; o imensa usurare a coborat asupra mea de fiecare data cand am trecut de o zona fara sa fiu ranit. Acest joc atrage trucul de groaza ocazional asupra ta, trimitandu-te sa cazi printr-o podea intr-un subsol intunecat plin de zombi sau sa te confrunti cu niste variante oribile de infecati a la Resident Evil.

 

 

 

 

Violenta este extrema, uneori incomoda si consecventa. Nu o sa te simti prea rau cand impusi sau arunci in aer infecatii care alearge spre tine, gafaind, gemand si facand zgomote apasatoare, dar cand Ellie sufoca un inamic uman cu care se lupta, cu fata sumbra, nu este o scena prea placuta. In jocurile video suntem obisnuiti asemenea unui film de actiune, sa nu punem pret pe numarul de cadavre si cu o presupunere morala simpla ca personajul cu care jucam este bun iar inamicii sunt rai. The Last of Us Part 2 contesta ambele ipoteze.

 

Aceasta nu este o poveste simpla de violenta. Ca si in majoritatea fictiunilor cu zombie, violenta este inradacinata in aceasta lume si interactiunile noastre cu ea. In schimb, este vorba despre motivatiile acestei violente, de ciclurile nesfarsite de retributie care atrag indivizii sau populatii intregi in spirale distructive si ceea ce este nevoie pentru a rupe aceste cicluri. Au fost parti din ea pe care a trebuit sa le suport mai degraba decat sa ma bucur, furios sau dezgustat de ceea ce faceau personaje – si, prin extensie, de ceea ce faceam. Vor fi multi jucatori carora nu le va placea unde duce aceasta poveste, dar este eficient din punct de vedere emotional.

 

Aceasta eficienta este rezultatul unui joc actoricesc excelent in The Last of Us Part 2 si a imensei abilitati tehnice prezentate in transpunerea acelor spectacole pe ecran. Puteti vedea fiecare cicatrica, zgarietura si micro-expresie pe fetele personajelor, citi limbajul corpului, auzi veninul, frica sau conflictul in vocile lor – iar aceste personaje sunt, nu intamplator, cel mai divers set de caracteristici intr-un joc ca acesta.

 

 

 

Scenariul este extrem de bun, nu numai dialogul, ci si utilizarea magistrala a flashback-urilor si a altor dispozitive narative pentru a reda personalitati si motivatii, avand in vedere ca revizuiesti scene si locuri in contexte noi care te fac sa vezi lucrurile diferit. Urmariri, impuscaturi si incursiuni ingrozitor de tensionate prin cladirile de mult timp abandonate, infestate de zombie sunt echilibrate cu scene linistite in care tot ce faci este sa vorbesti si sa privesti in jur. Realizarile grafice si tehnice ale jocului sunt la fel de importante pentru puterea sa: totul, de la animatie pana la amenajarea scenei este meticulos si uluitor.

 

Este o comparatie putin probabila, dar acum cand am avut timp sa absorb The Last of Us Part 2, imi aminteste tematic de Shadow of the Colossus, un alt joc despre cat de consumatoare pot fi durerea si mania. In mod similar, am fost uimit de manipularea inteligenta a puterii jucatorului, modul in care a folosit limbajul jocurilor video pentru a te face sa te gandesti de doua ori la actiunile tale. The Last of Us Part 2 este o alta poveste care ar putea functiona doar ca un joc, genul de munca provocatoare, de ultima ora, care apare de cateva ori in cursul unui deceniu.