Ca urmare a succesului rasunator al editiei clasice plug-and-play HDMI lansata de Nintendo, Sony propune in aceasta saptamana PlayStation Classic. Din pacate, caseta de emulare in valoare de 100 de dolari, care propune 20 dintre primele jocuri CD-ROM, prezinta o experienta dezamagitoare. Numeroasele compromisuri stau in calea aprecierii nostalgice pentru jocurile acelor vremuri.

 

Compromisurile incep din momentul in care porniti sistemul, cu un meniu pixelat, tern, fara sa aiba macar muzica in timpul navigarii. Nu cautati manuale pe ecran sau orice alt tip de elemente din culise, cel mai bun lucru pe care il veti obtine este un cod QR care duce catre un manual online, insa chiar si acest cod returneaza o eroare 404 (la momentul scrierii acestui articol).

 

In ciuda faptului ca ruleaza pe un emulator destul de robust, PlayStation Classic nu ofera niciuna dintre imbunatatirile pe care le-ati astepta de la o emulatie pe PC. Nu puteti regla setarile grafice sau audio implicite (cum ar fi adaugarea de filtre pentru a recrea linii de scanare CRT, de exemplu) si nu puteti derula si/sau accelera emulatia insasi.

 

Fiecare titlu de pe PlayStation Classic are propriul sau card de memorie “virtual” dedicat, ceea ce inseamna ca nu trebuie sa va faceti griji cu privire la lipsa spatiului pentru salvarile “legitime” facute prin interfetele originale ale jocurilor. Spre deosebire de hardware-ul de la Nintendo’s Classic Edition, PlayStation Classic ofera insa o singura stare de salvare automata de tip “suspend point” pentru un joc. Cand apasati butonul de resetare de pe carcasa pentru a opri o sesiune de redare, trebuie sa decideti daca doriti sa inlocuiti acea stare de salvare cu date noi. Este frustrant, avand in vedere cat de putin ar costa ca aceasta consola sa vina cu spatiul extra de depozitare.

 

Vorbind de carcasa, hardware-ul este gazduit intr-o replica miniaturala si precisa al PlayStation-ului original. Singurele diferente vizibile sunt portul HDMI si sursa USB de pe spate si porturile USB din fata. Unitatea nu vine cu un convertor de alimentare USB pentru o priza standard de perete si nu functioneaza cu alte controllere USB, in afara celor care se livreaza impreuna cu sistemul.

 

Aceste controllere nu prezinta stick-uri analogice. Stick-urile analogice au devenit standard pentru PlayStation abia la jumatatea vietii sistemului original. Dintr-o perspectiva moderna, controlul jocurilor 3D cu un sistem de control antic este nepotrivit, si devine chiar deranjant in jocuri precum Twisted Metal si R4: Ridge Racer Type 4, unde atingerea constanta a d-pad-ului este un evident pas inapoi fata de simpla inclinare a unui stick analogic. Shooterele, cum ar fi Siphon Fylter si Rainbow Six, sunt aproape dureros de controlat fara abordarea moderna bazata pe doua stick-uri.

 

S-a scris deja foarte mult despre selectia neuniforma de jocuri pentru PlayStation Classic. Nu voi face recenzii detaliate pentru fiecare titlu in parte. Daca sunteti interesat de acest sistem, este pentru ca aveti, probabil, amintiri frumoase despre unele dintre titlurile incluse, iar gasirea unor recenzii contemporane pentru restul nu va fi grea. 

Ceea ce voi spune, insa, este ca multe dintre aceste jocuri au probabil o varsta mai inaintata decat v-ati astepta. Acest lucru este valabil mai ales pentru selectia destul de mare din categoria Classic, cu jocuri din perioada aparitiei PlayStation (1995-1996). Aceasta este epoca in care dezvoltatorii de console incepeau sa inteleaga elementele de baza despre grafica 3D si in care gameplay-ul a inceput sa devina mai complex, limitat fiind insa de componenta harware. 

Cateva dintre aceste titluri timpurii, cum ar fi Jumping Flash, reusesc sa reziste multumita personajelor puternice, definite si a ritmului alert. Altele, cum ar fi Twisted Metal si Destruction Derby, sunt greu de controlat, iar experienta jocului devine frustranta. Rigiditatea incredibila a personajelor din jocuri precum Battle Arena Toshinden si Cool Boarders 2 nu este nici acum, dupa doua decenii, captivanta.

Titlurile generatiei de mijloc, precum Final Fantasy VII, Metal Gear Solid, Resident Evil si Tekken 3 au imbatranit putin mai bine, atat grafic cat si in ceea ce priveste designul, dar upgrade-ul la grafica HD nu le favorizeaza nici pe acestea. Toate aceste jocuri au fost proiectate pentru CRT-urile cu definitie standard, unde neclaritatea inerenta a liniilor de scanare a ajutat la reglarea marginilor aspre. Daca sunt redate pe un ecran HDTV mare, poti vedea fiecare margine decolorata. 

Textul, care a fost gandit sa arate bine pe acele ecrane vechi, pare de multe ori dezordonat si greu de citit pe un ecran HD. Toate aceste probleme grafice se atenueaza intr-o oarecare masura daca stati mai departe de ecran, insa cablurile de control de 1,5 metri ale PlayStation Classic fac acest lucru imposibil.

Avand in vedere toate aceste probleme, cele mai “jucabile” titluri ale PS Classic sunt jocurile pur 2D. Titluri precum Super Puzzle Fighter II Turbo, Mr. Driller si Rayman sunt pline de detalii vibrante si pot fi controlate usor, chiar si atunci cand sunt redate pe un televizor modern. In acea perioada jocurile 2D erau deja ajunse la maturitate, avand in spate traditie si istorie, spre deosebire de grafica 3D, care era la inceputul unui drum dificil, departe de ceea ce avem astazi. 

Daca va doriti sa jucati din nou Final Fantasy VII sau Metal Gear Solid si nu aveti nicio alta cale convenabila de a accesa aceste titluri, exista cu siguranta variante mai rele decat PlayStation Classic, dar pentru 100 de dolari ne asteptam la mai mult decat o selectie anemica de jocuri, probleme legate de controlul acestora si grafica neadaptata dispozitivelor de redare actuale. Daca un PS2 Classic urmeaza sa apara, speram ca Sony o sa investeasca ceva mai mult efort decat a investit in PS Classic.